Cultură
PASTORALĂ LA NAȘTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2020

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI. Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

 

Nașterea Domnului luminează și anul acesta cu lumina Sa întunericul care adesea învăluie lumea noastră, aducându-ne speranță și bucurie. Această lumină vine din peștera de la Betleem, unde păstorii au găsit „pe Preacurata Fecioară Maria și pe Iosif și Pruncul, culcat în iesle”.[1] Întruparea Fiului lui Dumnezeu este o minune care ne cheamă la rugăciune și meditație, îndemnându-ne să cugetăm la înălțimea de unde S-a pogorât acest Prunc și cum ne-a ridicat prin Nașterea Sa la vrednicia de fii și fiice ai Tatălui Său ceresc. Taina Nașterii Sale merge evident dincolo de peștera în care S-a născut, Domnul fiind „pâinea care s-a coborât din cer”.[2] El n-a venit de la Sine, ci a fost trimis de Tatăl Cel ceresc, Care atât de mult ne-a iubit „încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.[3] Deci, Mântuitorul nostru vine de la Tatăl, originea Sa fiind diferită de a oricărui alt profet sau trimis al lui Dumnezeu care L-a precedat. Această descendență a Pruncului mântuitor este arătată de Sfinții Evangheliști Matei și Luca, Evanghelii pe care le citim în acest timp al Crăciunului. Cuvintele Arhanghelului Gavriil, cum că „Sfântul Care Se va naște va fi numit Fiul lui Dumnezeu”,[4] le mărturisim cu sfințenie în Simbolul de credință, adică în Crezul nostru, când spunem: „S-a zămislit de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. La această rugăciune îngenunchem pentru că suntem convinși că Dumnezeu devine om, este Emanuel, „Dumnezeu cu noi”. Desigur, în Înomenirea Cuvântului Tatălui conlucrează toate Cele Trei Persoane ale Preasfintei Treimi și Preasfânta Fecioară Maria, în pântecele căreia Cuvântul S-a zămislit de la Duhul Sfânt. Fără Maica Domnului, intrarea lui Dumnezeu în istoria omenirii n-ar fi ajuns la scopul său și n-ar fi avut loc. Acest lucru este esențial în credința noastră: Dumnezeu este cu noi. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu conlucrează cu Dumnezeu pentru ca Fiul Celui Preaînalt să intre în viața noastră, ea acceptând cu toată ființa ei să devină loc al sălășluirii lui Dumnezeu pe pământ. Importanța Preasfintei Stăpâne reiese din faptul că Tatăl Cel ceresc a ales-o pe ea, cea mai curată și smerită dintre toate făpturile Sale, să fie Mamă a Fiului Său. Așadar, la Dumnezeu nimic nu este cu neputință! Cu El, existența noastră are mereu siguranță și este deschisă spre un viitor de nădejde trainică.

 

Iubiți părinți, fraţi şi surori,

 

Sfântul Evanghelist Luca, redând cuvintele Arhanghelului Gavriil: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema”,[5] ne înfățișează două lămuriri importante despre Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos. Prima se referă la momentul creației, unde se spune că: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”.[6] Da! Duhul creator, Cel Care a dat viață tuturor lucrurilor și ființei umane, este Același Care S-a pogorât peste Preacurata Fecioară Maria, refăcând creația lui Dumnezeu deteriorată de păcatul lui Adam. Dumnezeu, Care a făcut pe om din pământ și a suflat asupra lui duh de viață, cu Nașterea Mântuitorului a dat o nouă viață și un nou început omenirii. Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre Domnul nostru Iisus Hristos, Noul Adam, subliniază că începutul noii creații vine odată cu Nașterea Lui din Preasfânta Fecioară Maria. În virtutea acestui fapt, Nașterea Domnului aduce în lume o noutate atât de puternică încât produce un al doilea început pentru întreaga omenire. De fapt, Botezul nostru, care ne face să renaștem ca fii ai lui Dumnezeu după har, este însuși începutul existenței noastre creștine și părtășia unică la relația filială pe care o are Mântuitorul Iisus Hristos cu Tatăl. Același Sfânt Apostol Pavel, amintind despre înfierea noastră de către Tatăl prin Botez, zice: „Căci toți cei care sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu sunt fiii lui Dumnezeu, pentru că n-ați primit un Duh de robie, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii prin care strigăm: Avva, Părinte! Duhul Însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu”.[7] Deci, cel care primește în sufletul său lucrarea Duhului Sfânt, precum Preasfânta Fecioară Maria la Zămislirea Fiului ei, își încredințează viața lui Dumnezeu ca unui Părinte în Care se încrede total. Dumnezeu, venind în noi, schimbă totul, viața noastră dobândind un nou sens: acela de fii ai Tatălui ceresc Care ne iubește și nu ne părăsește niciodată.

         Al doilea element din Evanghelia Sfântului Luca se referă la cuvintele Arhanghelului, care zice Preacuratei Fecioare Maria: „Puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Aceste spuse ale îngerului sunt o referință directă la norul sfânt din Vechiul Testament care, în timpul trecerii iudeilor prin pustie, se oprea asupra cortului mărturiei pe care poporul lui Israel îl purta cu el și care indica prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui.[8] Din cele spuse de Sfântul Arhanghel reiese că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este noul chivot sfânt prin care Dumnezeu Se face prezent în lume și în viața fiecărui om. Cu încuviințarea sa, Maica Preacurată a pogorât pe Dumnezeu la noi. Acest „fie mie după cuvântul tău” al Fecioarei Preacurate a făcut ca Fiul Tatălui, Cel pe Care universul nu Îl poate cuprinde, să Se facă om, adică să primească o haină omenească și o locuință în această lume, sălășluindu-Se în sânul ei cel pururea fecioresc.

Așadar: „De unde vine Pruncul Iisus Care S-a născut în ieslea din Betleem?” Din ceruri. El este Fiul Unic al Tatălui, născut din veci din Tatăl. Și tot El este Cel Ce S-a născut ca om, prin lucrarea Duhului Sfânt, din Preacurata Fecioară Maria. Această venire a Sa la noi este o sărbătoare care răsună mereu în inimile noastre, aducându-ne speranță și bucurie. Deși suntem slabi, săraci și neputincioși în fața dificultăților și a răului din lume, ea ne dăruiește de fiecare dată certitudinea că puterea lui Dumnezeu lucrează mereu în slăbiciunile și neputințele noastre, cum mărturisește Sfântul Apostol Pavel.[9]

 

Dreptmăritori creștini,

 

Încă de la începutul postului Crăciunului, în slujbele noastre bisericești am auzit de mai multe ori cuvântul „Întruparea” lui Dumnezeu. Acest termen exprimă realitatea pe care o serbăm la Nașterea Domnului. Dar ce înseamnă acest cuvânt pentru credința noastră creștină ortodoxă? În Evanghelia Sfântului Ioan citim cuvintele: „Cuvântul S-a făcut trup”.[10] Prin cuvântul „trup” Sfântul Evanghelist Ioan indică omul în integralitatea sa, trup și suflet, ceea ce înseamnă că mântuirea adusă de Dumnezeu Cuvântul cuprinde pe om în realitatea sa concretă trupească și sufletească. Deci, Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se om, Și-a asumat condiția noastră umană pentru a o vindeca de tot ceea ce o separa de Dumnezeu. Astfel, noi ne facem prin El vrednici să Îl chemăm pe Tatăl Cel din ceruri cu numele de „Părinte” și să fim cu adevărat fii ai Lui în Mântuitorul Iisus Hristos. Sfântul Irineu afirma, încă din primele veacuri creștine, că: „Acesta este motivul pentru care Cuvântul S-a făcut om și Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiul omului, pentru ca omul, intrând în comuniune cu El și primind astfel înfierea divină, să devină fiu al lui Dumnezeu”.[11] 

Desigur, „Cuvântul S-a făcut trup” este unul din acele adevăruri devenite într-atât de familiare încât aproape că nu ne mai uimește măreția evenimentului pe care îl exprimă. Și efectiv în această perioadă de Crăciun, în care auzim aceste cuvinte în slujbele noastre, uneori suntem mai atenți la aspectele exterioare ale sărbătorii, la „culorile” ei, decât la adâncimea marii noutăți creștine pe care o cinstim. Praznicul Nașterii Domnului este însă ceva mult mai tainic, ceva ce numai Dumnezeu putea să realizeze și în care putem intra numai prin credință. Fiul lui Dumnezeu, Care este din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Creatorul lumii, prin Care au fost create toate lucrurile,[12] Care i-a însoțit și îi însoțește pe oameni în istorie cu lumina Sa,[13] Își ia locuință în mijlocul nostru și devine Unul dintre noi.[14] Făcându-Se om, El a lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească, a iubit cu inimă omenească. Astfel, Dumnezeu, Creatorul a toate, a parcurs ca om drumurile pământului, intrând în timpul omului, pentru a ne comunica însăși viața Sa.[15] Și a făcut aceasta nu cu strălucirea unui suveran, care supune lumea cu puterea sa, ci având umilința unui Prunc, înfășat în scutece și culcat în iesle. În virtutea acestui fapt, Dumnezeu Tatăl nu ne-a dăruit ceva, ci a dăruit pe Însuși Fiul Său, Unicul Născut. Acest act al Înomenirii lui Dumnezeu ne arată realismul nemaiauzit al iubirii divine față de noi, oamenii. Deci, Fiul lui Dumnezeu nu Se limitează la cuvinte, ci intră efectiv în istoria noastră și ia asupra Sa povara vieții noastre. El S-a făcut om cu adevărat, S-a născut din Preasfânta Fecioară Maria, într-un timp și într-un loc determinat, la Betleem, a crescut într-o familie, a format un grup de ucenici pe care i-a învățat tainele Împărăției cerurilor, ca apoi să-Și termine misiunea Sa pământească pe cruce. Acest mod de a acționa al lui Dumnezeu este un puternic stimulent să ne întrebăm cu privire la realismul credinței noastre, care nu trebuie să fie limitată la sfera sentimentului, a emoțiilor, ci trebuie să intre în concretul existenței noastre, adică trebuie să atingă viața noastră de fiecare zi și s-o orienteze în mod practic spre cele duhovnicești. Deci, ce trebuie să facem pentru a trăi după cum vrea Dumnezeu? Să credem în Nașterea, Răstignirea și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, să împlinim poruncile Sale, să ne împărtășim cu Sfintele Taine și să ne rugăm Lui ca unui Împărat și Dumnezeu.

 

Iubiți părinți, credincioși şi credincioase,

 

Rugăciunea este punctul de referință pentru orice creștin botezat, cum ne arată Sfântul Evanghelist Luca în cartea Faptele Apostolilor. Creștinii de atunci „stăruiau în învăţătura apostolilor, în împărtășire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.[16] Acest fel de a trăi viața creștină ne arată că viața noastră are sens numai dacă rămâne puternic unită cu Mântuitorul Hristos, adică rămâne în comuniune, în cuvânt, în Sfânta Împărtășanie și în rugăciune. Prin participare la Sfânta Liturghie noi venim în Casa lui Dumnezeu, pentru a ne împărtăși cu Trupul și Sângele Său și pentru a ne uni unii cu alții în iubire. Domnul nostru Iisus Hristos este prezent în Sfânta Euharistie și Se face activ în noi și în mijlocul nostru, trăind și mergând împreună cu noi pe drumul vieții noastre până la sfârșitul veacurilor. Tocmai pentru aceasta, mergând la Biserică, stăm în dialog cu Tatăl, prin Mântuitorul Hristos în Duhul Sfânt. Aceste coordonate ale vieții duhovnicești sunt atât de importante pentru orice credincios încât faptele izvorâte din credință și iubire trebuie să fie evaluate în lumina învățăturii Mântuitorului Hristos. Această practică face ca Biserica să fie mai presus de interesele lumești. Ea este o lucrare dumnezeiască a Preasfintei Treimi, pe care Mântuitorul Hristos a întemeiat-o pe cruce pentru ca noi, oamenii, să fim totdeauna împreună cu Dumnezeu. Apoi, ca lucrare a Duhului Sfânt, Biserica este comunitatea creștină care se dezvoltă armonios și sfânt în viața de iubire și frățietate, având în Sfânta Euharistie și în rugăciune sensul existenței sale. Dacă Biserica își însușește modul de a trăi al lumii, atunci ea riscă să devină o societate umană sau o asociație umanitară fără să trăiască în lumina Evangheliei Mântuitorului nostru. Ca atare, Biserica nu se poate dezvolta și nici nu poate oferi o mărturie credibilă celor necredincioși dacă nu practică învățătura Domnului și nu pune accent pe faptele bune săvârșite cu ajutorul harului divin. Puterea Bisericii este deci în Sfânta Liturghie, unde cel care participă cu credință și evlavie experimentează direct prezența Mântuitorului Iisus Hristos și este atins de Duhul Sfânt. În această stare duhovnicească, credinciosul realizează că întâlnirea și împărtășirea cu Sfintele Taine nu se oprește niciodată, ci continuă aici și în viața veșnică. Deci, rugăciunea revarsă lumină și căldură peste toți credincioșii care se roagă lui Dumnezeu, Duhul Sfânt născând în ei roadele duhovnicești, cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege”.[17] Tot Duhul Sfânt este Cel Care Se roagă împreună cu noi în Biserică, El ne îndrumă spre tot adevărul și ne îndeamnă să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. Prin harul Duhului, credincioșii  trăiesc în rugăciune și se adâncesc în cunoașterea lui Dumnezeu, Cel Care iubește pe fiecare om și Care dorește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină.

 

Preaiubiții mei fii și fiice în Hristos Domnul,

 

Nașterea Domnului ne arată că Tatăl Cel din ceruri a trimis pe Fiul Său în lume să Se nască din Preasfânta Fecioară Maria. Cel născut în ieslea din Betleem este Dumnezeu pentru toți. Făcându-Se om, Mântuitorul Iisus Hristos a surpat orice zid de despărțire dintre noi și Dumnezeu Tatăl, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel: „El este pacea noastră, El Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii”.[18] Deci, Dumnezeu Cuvântul, Care S-a Înomenit pentru noi oamenii, ne dăruiește iubire și cere de la noi iubire. Această trăire duhovnicească este rădăcina mistică a întregii vieți credincioase în care a trăit Ortodoxia totdeauna. Evident, numai lângă Pruncul Iisus din ieslea din Betleem avem posibilitatea să experimentăm iubirea Tatălui și sfințenia Duhului Sfânt în rugăciune. Când ne rugăm Tatălui ceresc, Fiului Său preaiubit și Duhului Sfânt, primim tăria și curajul de a mărturisi credința noastră în fața primejdiilor lumii și suferințelor prin care trecem astăzi. Rugăciunea ne face să-L recunoaștem pe Dumnezeu ca început și sfârșit al întregii noastre vieți, ea fiind focul viu al Duhului care dă mărturie de prezența Lui în Biserică și în lume. Rugăciunea îmblânzește sufletele neliniștite de panică și teamă, mai ales dacă nu sunt grăbite să primească un răspuns imediat de la Dumnezeu. Dacă în rugăciune înțelegem că fiecare zi ne este dăruită de Dumnezeu, fiind un dar și o chemare a iubirii Lui, ne ridicăm repede mintea la Dumnezeu și ne lărgim inima primind înlăuntrul ei pe Stăpânul vieții. Tocmai pentru aceasta este necesar să ascultăm glasul Mântuitorului Iisus Hristos, Care ne încurajează să ne rugăm mereu, chiar dacă văzduhul se întunecă, chiar dacă suntem în suferință și grea încercare. Există momente întunecate în viața noastră și în acele momente credința pare să se stingă, dar rugăciunea ne ajută să acceptăm această osteneală. Atâția sfinți și sfinte au trecut prin experiența acestor momente dificile, dar au perseverat și au biruit pe cel viclean și greutățile vieții.

În această atmosferă de sărbătoare ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca strălucirea Nașterii Sale să lumineze și să aprindă inimile noastre de flacăra bunătății lui Dumnezeu. Fie ca toți, prin iubirea lui Dumnezeu, să primim lumină și să aducem lumină lumii în care trăim! Să avem grijă ca flacăra credinței noastre dătătoare de speranță să nu se stingă din cauza vânturilor reci ale acestor timpuri! Să o păzim cu strășnicie și să o dăm și altora!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi!

 

 

Sărbători fericite!

La mulți ani!

 

Al vostru rugător şi permanent mijlocitor

în Duhul Sfânt către Domnul,

 

 

† Dr. Irineu

 

Arhiepiscopul Craiovei

şi

Mitropolitul Olteniei

 

 

Care sunt majusculele din cuvântul : LupaMea?
Declaraţia zilei
"Suntem datori, poate în acest an de grele încercări mai mult decât oricând, să ne întoarcem la valorile și principiile care îi luminau pe înaintașii noștri, acum mai bine de un secol" -- Cosmin Vasile, preşedinte CJ Dolj ...
© Copyright 2008 - 2021 Lupa. Toate drepturile rezervate.